[Guest post Laura Ionescu] Balet din cuvinte

Laura Ionescu este una dintre fetele cu Dume de mestecat, comunitatea aceea de pe Facebook care livrează jocuri de cuvinte dimineața. Sunt gândite astfel încât să se lipească de tine, la propriu vorbind, fiindcă brandul Dume de mestecat înseamnă și o colecție de tricouri nonconformiste, cu mesaje cât lol, wow sau love. În viața de om mare, Laura este Head of Copy la Tribal Worldwide, agenție de publicitate specializată în digital și scrie în fiecare dimineață câte un gând pe pagina ei de Facebook, sub hashtagul #delirmatinal. Laura a fost prezentă la cea de-a doua ediție RIUF YouForum, unde a dat viață cuvintelor într-un atelier de scriere creativă. De data asta, povestește despre ce voia să devină când era mică și ce face astăzi, în viața de om mare:

Prima oară când m-am gândit că o să devin ceva, mi-am dorit să fiu balerină. Am început să dansez pe Vivaldi prin bucătărie, încurcând-o pe mama, care gătea. Când mi-am scrântit piciorul de la țopăială, împiedicându-mă în vreo frunză de leuștean, am înțeles că baletul nu este pentru oameni pe care îi dezechilibrează particulele de praf și am trecut la reparat gume de șters. Atunci s-a înfiripat o frumoasă idilă între mine și viitoarea mea meserie, cea de dentist. Mi s-a părut că e cel mai fain lucru din Univers: să le redai oamenii zâmbetul. Îmi imaginam că gumele de șters sunt dinți, le stricam, le reparam, le făceam bine.

A urmat o perioadă în care nu am mai trăit în viitorul întrebării ‚Tu ce-o să te faci când o să fii mare?’ și mi-am risipit zilele de școală așa cum veneau ele, cu teme, cu teste, cu semestre. Întrebarea referitoare la ce o să devin s-a întors de unde venise și a dispărut, ai mei nu au insistat, s-au gândit că la un moment dat o să iau o decizie. S-a întâmplat la 12 ani, după o temă la română. Trebuia să scriu o poezie. Mi s-a părut cel mai ușor lucru din lume și am descoperit altă jucărie simplă pe care o puteam folosi cum vreau: cuvântul. Îmi plăcuse dintotdeauna să mă joc cu orice altceva în afară de jucării, de la foi de hârtie decupate la gumele de șters de mai sus.

Nu știu ce și-ar fi dorit ai mei să devin, dar amândoi veneau din zona realului, probabil că programator, economist, meteorolog? Nu mi-au zis-o niciodată. Diriga din generală, profă de română, și-a dat seama că ceva în mine se încăpățânează să scrie, m-a trimis la olimpiade și mi-a citit textele. E uimitor câte poate schimba în viața unui copil un profesor care crede în el. La 14 ani mi-am declarat independența față de orice așteptări ar fi avut ai mei de la mine și i-am zis mamei că voi da la uman, cu toate că singurul talent la scris pe care-l aveam atunci era perseverența. Am avut curaj, curajul a fost urmat de noroc, m-a privit și m-a luat în serios și mi-a zis că sunt liberă să aleg orice cred că m-ar face fericită. Am ales să scriu.

Au urmat patru ani de antrenamente alături de profa de română din liceu. Mi-a adus cărți de citit cu geamantanul de voiaj, trollere întregi, mi-a dezvoltat gândirea critică, mi-a permis să fiu cât de atipică voiam. Nu aveam niciodată media 10 la română, a fost singura materie la care nici nu-mi doream asta. Luam note mai mici pentru că deviam creativ și nu mă putea puncta după barem. Ce bine.

Am terminat două facultăți. Prima a fost Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, a doua Facultatea de Istorie, secția lor de științe politice. Mi-au plăcut invers față de cum le-am ales, mai mult istoria decât jurnalismul. Istoria era de facultatea de back-up și totuși a reușit să declanșeze în mine o pasiune pentru trecut pe care nu mi-o bănuiam. Ambele mi-au confirmat alegerea, cea legată de scris. A urmat primul job într-o agenție. Și iată-mă aici, 9 ani mai târziu, copywriter, adică responsabilă de vocile brandurilor și de cuvintele lor, în căutarea ideilor de tot felul, în continuare scriind, cu Dume de Mestecat, un side business pornit din niște simple jocuri de cuvinte, ca dovadă că cel mai insignifiant gând poate exploda și în mintea celorlalți.

Cred că vine un moment în care ajungi să știi acel ceva despre tine pe care nu-l poți ignora. Cevaul care te face fericit, care-ți dă un sens. Eu am avut norocul să îl aflu când eram mică. Am știut că vreau să scriu. Cred însă că funcționează și invers, că poți să-ncepi drumul fără să știi unde te va duce și să îți dai seama, la una dintre opriri, că acolo vrei să rămâi, că poate mintea ta e una matematică sau că poate te pricepi la business etc.

Mi-ar plăcea să ajungem toți ceea ce suntem. Când mă uit la cât am mers, fără să fi știut măcar că încep un drum, pare ca un basm. Am avut nevoie de curajul de a mă recunoaște și de a lăsa deoparte așteptările celorlalți de la mine, am avut parte de oameni care au văzut materialul din care sunt făcută și i-au dat o formă, am avut multe momente în care m-am împiedicat și m-am julit, dar am continuat să merg și să mă țin după vocea aia din inima mea, care-mi zicea că sunt fericită cu ce am ales. Încă o aud, e din ce în ce mai aproape și îmi zice același lucru.